E ora 17:57. Costel dă la o parte scândura pe care tocmai o desprinsese de pe perete și se uită lung la butonul roșu. De dimineață primise mesajul de la Inteligența Supremă și de atunci nu mai avea liniște. Nu se putea gândi decât la Maria.
Între noi fie vorba, Inteligența Supremă începuse să-l cam enerveze, mai ales de când îl trezea la prima oră cu instrucțiuni. E aiurea să te pomenești cu o voce în creier la cinci dimineața, mai ales când tu ai pus ceasul pentru cinci jumate.
Însă Costel nu avea de ales. Îndeplinea fără ezitare sarcinile primite și o făcea impecabil. Așa se explică prezența butonului roșu din beciul în care Maria ținea cutiile cu fotografii vechi și Costel sculele și câteva sticle cu vin.
Costel fusese construit pentru a-și atinge scopurile. Mai bine zis, pentru a executa planul Inteligenței Supreme. Ca să nu bată la ochi, Costel arăta și se purta ca un bărbat absolut comun. Tot ca să nu bată la ochi, fusese programat cu emoții și sentimente. De-aia Costel o iubea pe Maria. Și se uita lung la butonul roșu.
La Transmițătorul Intergalactic din beci, Costel lucrase ani de zile, pe ascuns. Inteligența supremă îi spunea ce să facă. Uneori îl trimitea la magazinele de bricolaj sau de electronice, de unde venea acasă cu câte-o piesă care nu părea să-i folosească la ceva. Maria se uita lung la el, dar nu punea întrebări. Avea Costel ciudățeniile lui, dar ei îi era suficient că o iubea.
Nu era clar de ce o Inteligență așa de avansată considerase că e nevoie de un buton roșu, de plastic, în spatele raftului din beci. De-a lungul timpului, Inteligența Supremă îi trimisese lui Costel, prin curier, tot felul de cutiuțe, plăci și cabluri din care el ansamblase Transmițătorul. Nu punea întrebări despre cutii, cu atât mai puțin despre butonul de plastic.
Pe Maria o știa de când erau mici. Bebelușul Costel fusese lăsat de Inteligența Supremă în poarta unei case de copii. Acolo a întâlnit-o pe Maria, gângurea în pătuțul vecin. Două familii au venit la casa de copii la scurt timp după apariția lui Costel pe prag. Erau prieteni și locuiau în același cartier. O familie a adoptat-o pe Maria. Cealaltă, pe Costel.
Știuse mereu, fără să i se explice, care era scopul lui pe Pământ. Nu înțelegea exact ce rol are fiecare din chestiile pe care le montase după peretele fals din beci, dar un lucru era sigur. Inteligența Supremă îi vorbea direct lui, și asta nu era puțin lucru. Curând, va face ceea ce trebuie. Va apăsa butonul roșu și își va salva rasa de la dispariție. Astăzi, la ora 18:00 fix, a unui loc de pe această planetă.
Pe Maria o iubea cu disperarea cu care iubește singurul extraterestru de pe Pământ căruia i-a fost dat să aibă sentimente. Când aveau amândoi patru ani, i-a iubit cârlionții și râsul ei ca un clopoțel. Mai târziu, i-a iubit mersul. Mergeau împreună de la școală spre casă și el îi căra ghiozdanul deși ea îi spunea că poate să-l ducă singură. El insista să-l care, ca să obosească si să se oprească pe câte-o bordură. Și drumul până acasă să dureze mai mult. Apoi, i-a iubit ochii. Ochii ei albaștri, în care s-a pierdut, la 15 ani, când ea l-a luat de mână, ca din întâmplare. O iubea și azi pe Maria ca în ziua în care devenise Maria lui. O ceruse de soție într-un câmp de floarea soarelui, când a simțit că-i iubește sufletul.
Primise mesajul. Proiectul trebuia dus la bun sfârșit. Inteligența Supremă îl trezise din somn și atunci aflase TOT planul. Transmițătorul din beci va trimite un semnal care va arunca în aer planetele locuite de Inamic. Rasa lui Costel va scăpa de marele său dușman și va domina în sfârșit Universul, iar el va fi extras de pe Pământ și se va întoarce pe Planeta Mamă. Va fi teleportat în ultima secundă – exploziile și radiația vor ucide toată viața aici, pe Pământ. Victime colaterale. Maria o să moară aici. A întrebat, a urlat, dar nici măcar Inteligența Supremă nu o putea salva pe Maria. El o să apese butonul roșu. E 17: 59.
Atinge butonul cu degetele. Aude vocea Mariei din casă. Fredonează cântecul ei, cântecul lor. Costel închide ochii și, în zece secunde, trece prin el o viață, într-un cântec. E ora 18:00. Acum știe ce vrea cu adevărat. Ridică cu grijă mâna de pe buton, se întoarce și o ia la fugă pe scări în sus: „Maria! Maria!”
Vocea ei nu se mai aude. Costel se împiedică și se izbește de perete. I se taie răsuflarea. O strigă, o caută pe Maria. Pe pat, o hârtie cu scrisul ei: „îmi pare rău. Te-am iubit”. Ușa dulapului e deschisă, rochiile ei, căzute pe jos. Cu hârtia în mână, Costel trage restul de haine afară din sertarele Mariei, unde el nu umbla niciodată. În fundul dulapului e o gaură. Prin ea, într-o nișă din perete, se vede un buton albastru, ca ochii ei.
Se face 18:01. Cerul devine alb și totul se transformă în umbre.
