Autogara

Dacă zbori cu low-cost-ul de pe Otopeni sunt șanse mari să ajungi și tu la autogară. Cum altfel aș putea să numesc hala aia în care tocmai am intrat și care arată ca o mare sală de așteptare în care nu ai deloc senzația că urmează să zbori undeva. 

Când am trecut de securitate am luat-o la dreapta și am zâmbit superior la doi bătrânei care își târau bagajele în sens opus. „Ia uite-i și p-ăștia, se întorc! Unde naiba se întorc?”. Fix ca în viața, aveam să descopăr foarte repede că bătrâneii aveau dreptate și că eu eram un fraier arogant. Poarta mea era în direcția în care mergeau bătrâneii. Așa cum e poarta tututor în viață. 

Mă întorc și ajung în „autogară”. Pe o latură a sălii sunt porțile de îmbarcare, una după alta, precum casele de la supermarket. Dincolo de geam, în dreptul porților opresc autobuzele. 

Porțile sunt așa de apropiate că un singur autobuz ceva mai lung ar putea culege toți pasagerii. Îmi și imaginez cum pe fiecare ușă ar scrie destinația: „Pescara”, „Palermo” „Viena”. Te sui în dreptul ușii tale și autobuzul miriapod dă o singură tura și te scuipă în dreptul avionului potrivit. Noroc că n-au cum să decoleze toate la aceeși oră.

„Autogara” are și magazine, dar mai low-cost, așa. Micuțe, pe marginea sălii. Pare să aibă o singură toaletă pentru multe sute de persoane. Ca de obicei, e coadă la femei și la bărbați e liber. Nu înțeleg de ce nu se pun în toaleta pentru femei de două ori mai multe cabine decât cea de bărbați, așa ar fi normal. 

Găsim cu greu două scaune libere. Locuri ar fi, dar oamenii sunt îndrăgostiți de bagajul lor, pe care îl tratează ca pe un membru de familie. E plin pe scaune de „om, bagaj”, ”om, bagaj, bagaj, om”. 

Se ridică un om, își ia bagajul de pe scaunul de lângă și ne așezăm. Aproape ne așezăm, de fapt. Eu rămân în picioare, să curăț scaunul pe care erau niște șervețele murdare și resturi de ambalaj de plastic de la niște biscuiți. Bagajului îi fusese foame, și omul l-a hrănit. Sau invers, nu e clar. 

Ce e clar e că nimic nu se compară cu foamea într-o autogară. Mai ales într-o autogară de lux, așa cum e aeroportul ăsta al nostru, unde un sandwich costă cât un fel de mâncare în centrul unui oraș turistic. Nu-i nimic, există salam peste tot. Nu doar teoretic, el chiar există, aruncat de cineva pe jos, în spatele scaunului meu. Nu o felie, ci întreg capătul unui salam care a fost cumva consumat de un om, în foamea lui pentru o viață mai bună. Nu-mi găsesc locul în sala asta, între cele două bucăți de salam. Una în sandwich-ul de lux, alta în spatele meu, pe jos. Autogara contrastelor. 

Începe îmbarcarea și lumea se bulucește la poartă, ca de obicei. Oamenii se agită, încearcă să se bage în față. Se grăbesc să ajungă primii în autobuzul din care se vor da jos ultimii, după cei pe care s-au străduit să-i depășească. Ieșim din sala de așteptare, dar nu plecăm niciodată din ea. Ne ducem, fiecare, autogara cu noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics