Autobuzul nu avea aer condiționat. Eu nu aveam de ales. Toți cei care avuseseră de ales se suiseră într-un autobuz cu climatizare.
Lânga mine, doi băieți, clasa a unșpea sau a doișpea. Tineri, frumoși, lumea e a lor. Vorbesc cu „c*aie” non stop. În caz că nu știți, „c*aie” înseamnă „prieten”. Limba e un organism viu, care face ca toate alea când vrei să-l închizi în coteț. Mai ales când nu e treaba ta s-o faci.
Devin atent la cei doi. „C*aie, când eram eu mic si mergeam cu bunicu’ la piscina mă rugam sa se facă 27 de grade. Iti dai seama, c*aie, așa era acum 8 ani, maxim 27 de grade, îți zic!”.
„La noi, c*aie, e cel mai cald din Europa”
“Hai, bă, că e mai cald în Spania”
„Nu, bro, nicăieri nu e mai cald decât în autobuzul ăsta! Lasă, c*aie, facem challenge!”
Deduc la ce se referă: o să stea acolo să vadă cine moare primul de cald. Eu, eu o sa mor primul. Am 48 de ani și sunt pe punctul să câștig un challenge cu doi puști de liceu.
Apoi, mă simt brusc, mult mai viu. Băieții vorbesc acum despre viață și despre fete. De bac și de când o să plece la mare. Fac planuri, râd tare, și nu-și feresc privirea. E cald în autobuz, cald și bine.
Cobor, am ajuns. Ei merg mai departe. Mă gândesc să mă sui și măine în autobuzul ăsta. Dacă vii și tu cu mine, pr*etene, facem challenge!
